.
Sunt dureri, tratate cu pastilele uitării și păcate spălate în tinctură de iertare, purtate în surdină de suflete părăsite... Sunt cuvinte prea târzii, despărțite în silabe instabile, apoi în litere, scandate și ele într-atât încât nu mai pot fi pronunțate pentru a rezona în urechi deja lipsite de auz... Sunt cuvinte triste, scurse la colțul unei guri ucigașe fără voie... Sunt tăieturi adânci pe scoarța conștiinței ce nu vor mai putea fi scuturate nici măcar cu firul dulce al unui zâmbet sau al unui vis... Sunt "te iubesc", scăldați în veninul minciunii și eliberați în corpul unor victime prea fragile pentru a se putea împotrivi... Sunt umbre din povești trecute și crude, ascunse în spatele unor ochi speriați, ce au uitat cum se zâmbește, tocmai pentru a le fura sclipirea și a le întuneca și fărâma de viață care le-a mai rămas de văzut... Sunt atingeri de suflete, atât de reci încât te fac să simți cum îți îngheață sângele în venele ce au uitat demult să se supună lamei... Sunt buze care au fost sărutate prea târziu și singurătăți imense, pe care sufletul mutilat de resemnare nu le mai poate cuprinde... Sunt vise furate la colț de noapte de oameni ce nu au curaj să-și inventeze propriile povești, să-și joace propriile roluri și să-și distrugă propriile vieți... Sunt chemări neauzite sau poate nerostite la timp... Sunt nepăsări având drept argument un "adio" la sfârșit de frază, atât de ascuțit încât hemoragia de sentimente devine imposibil de controlat... Sunt răni, multe răni sângerânde peste cicatrice tatuate pe pielea "durerofobă"... Sunt clipe ce dor...
Une homme parle avec son coeur
duminică, 10 aprilie 2011
Gânduri
.Noian,frământări,
Șoapte dulci,alintări,
Parfum,împliniri,
Pas cu pas rătăciri,
Amintire,abis,
Dor,cădere:Vis, vis!...
Ceas de ceas,într-una
Mort sau viu totuna!
Prăbușiri,ridicări
Plâns,oftaturi,chemări,
Spațiu cosmic,etern,
Rai,lumină,infern,
Întuneric,mormânt,
Dragoste,jurământ,
Foc,cutremur,atom,
Prietenie:om,om!...
Speranță și crezământ:
Zădărnicie!Vânt,vânt!...
Cu moartea mea firește,
Sfârșitul lumii sosește!..
Șoapte dulci,alintări,
Parfum,împliniri,
Pas cu pas rătăciri,
Amintire,abis,
Dor,cădere:Vis, vis!...
Ceas de ceas,într-una
Mort sau viu totuna!
Prăbușiri,ridicări
Plâns,oftaturi,chemări,
Spațiu cosmic,etern,
Rai,lumină,infern,
Întuneric,mormânt,
Dragoste,jurământ,
Foc,cutremur,atom,
Prietenie:om,om!...
Speranță și crezământ:
Zădărnicie!Vânt,vânt!...
Cu moartea mea firește,
Sfârșitul lumii sosește!..
Fotografie
N-ai fost a mea și nici ești
Dar dându-te mi te apropii
Fotografie din povești
Ce chipul dragei mele-l copii!
Pe tine da,te dau acum
Dar ochii care mă privesc
Și-mi toarnă-n suflet jar și scrum
Rămân ai mei să-i domolesc!
Rămân ai mei căci îi iubesc
Și-o iubesc și pe-a lor stăpână
Și lângă mine o doresc
Să stau cu dânsa mână-n mână
Frumoasa mea fotografie!
Dar dându-te mi te apropii
Fotografie din povești
Ce chipul dragei mele-l copii!
Pe tine da,te dau acum
Dar ochii care mă privesc
Și-mi toarnă-n suflet jar și scrum
Rămân ai mei să-i domolesc!
Rămân ai mei căci îi iubesc
Și-o iubesc și pe-a lor stăpână
Și lângă mine o doresc
Să stau cu dânsa mână-n mână
Frumoasa mea fotografie!
Finiș
Am terminat cu lumea asta
Și gândul în sfârșit mi s-a eliberat,
Ce bine e că nu mai simt năpasta...
Mă poartă patru cai spre cimitir, pe înserat!
Eu lumii n-am avut nimic să-i las
De-aceea-i liniște în jurul meu
Și mă conduce-o umbra, pas cu pas...
E umbra sufletului meu ateu!
De ce m-am mai născut?-
Mereu mi-am pus această întrebare...
Nimic de cîștigat nu am avut
Căci viața-mi fu durere trecatoare!
Privesc melancolic din carul mortuar
Aud simfonia ce moartea o cântă
Mă bucur c-am scăpat de-al vieții calvar
Și-i văd, și-i plang pe cei ce se frământă...
Ei au rămas clădindu-și castele,
Murind câte puțin cu fiecare ceas,
Sinucigându-se sigur cu vise rebele
Apropiindu-și groapa cu fiecare pas!
Aceasta este lumea, o falsă comedie
Și am fugit dintr-însa, nemaivoind să fiu!
Eu mi-am pierdut ofatul , ei îl duc mai departe,
Eu am pierdut durerea, ei plâng la fel și-acum!
Și-n liniștea eternă ce de ei mă desparte,
Ferice-mi închid geana, sfârșind ultimul drum!
Și gândul în sfârșit mi s-a eliberat,
Ce bine e că nu mai simt năpasta...
Mă poartă patru cai spre cimitir, pe înserat!
Eu lumii n-am avut nimic să-i las
De-aceea-i liniște în jurul meu
Și mă conduce-o umbra, pas cu pas...
E umbra sufletului meu ateu!
De ce m-am mai născut?-
Mereu mi-am pus această întrebare...
Nimic de cîștigat nu am avut
Căci viața-mi fu durere trecatoare!
Privesc melancolic din carul mortuar
Aud simfonia ce moartea o cântă
Mă bucur c-am scăpat de-al vieții calvar
Și-i văd, și-i plang pe cei ce se frământă...
Ei au rămas clădindu-și castele,
Murind câte puțin cu fiecare ceas,
Sinucigându-se sigur cu vise rebele
Apropiindu-și groapa cu fiecare pas!
Aceasta este lumea, o falsă comedie
Și am fugit dintr-însa, nemaivoind să fiu!
Eu mi-am pierdut ofatul , ei îl duc mai departe,
Eu am pierdut durerea, ei plâng la fel și-acum!
Și-n liniștea eternă ce de ei mă desparte,
Ferice-mi închid geana, sfârșind ultimul drum!
Ideal
.
Taci, inima, nu mai spune taina ta la tot pamantul,
Lasa taina ta in mine sa adorama precum vantul,
Geaba strigi ca niciodata n-ai stiut ce-i fericirea
Mult mai buna e tacerea decat in zadar - vorbirea.
Cine crezi c-o sa te-aline, cine crezi c-o sa te-ajute?
Cine crezi c-o sa te-ndemne spre carari neincepute?
Daca dai, tu da de-a pururi fara ca sa ceri drept plata
Decat sa poti face bine, sa ramai neintinata.
Vei gasi in lume inimi care la fel ca si tine
Sacrificiul lor prefera fara sa astepte bine.
Vin spre tine, mergi spre ele dar te-asteapta trei momente
Grabeste-te dar invata din trecut: "Festina lente"
Trei momente, trei zagazuri, trei pietre de incercare:
Material, concretizat in aer, foc, pamant si mare
Este unul, este primul, dar nu este cel mai tare.
El nu se poate depasi daca ai ganduri barbare.
Tu, inima mea, asculta, de la mine ia povata
Cati iti sunt rob si stapanul, eu sunt cel ce te invata
Daca vrei sa ai izbanda si sa fii izbavitoare,
Daca vezi plangand pe unul, decat el sa plangi mai tare.
Si ajuta-l mic ceasornic care bati timpul intr-una,
Fa-l sa mai zambeasca-o clipa, fa-l sa creada iar in una,
Sfanta viata, ca-i frumoasa chiar de-i trai in suferinta
Si sadeste-n al lui suflet dor de lupta, da-i vointa!
Caci asa e de cand lumea, materia nestrunita
Loveste in noi cu ura, cu sete nepotolita
Si la rele cataclisme, daca n-avem ajutor
E ca si cum am fi-n groapa cu doua, nu cu-n picior!
Si nu-ti trebuie prea multe ca un ajutor sa dai,
Iti trebuie omenie, curaj, inima sa ai,
Dragoste de cel aproape chiar de-ti este nestiut,
Chiar de suferi pentru-acesta, ridica-l pe cel cazut!
Ce-i inima, n-am dreptate? - de ce taci nemultumita
Si in loc sa-mi urmezi sfatul te-ascunzi sub a mea aripa?
- De cand ma stiu, eu intr-una am facut bine la semeni;
Oare cat mai astepta-v-oi sa gasesc inima-asemeni?
- Lasa, draga inimioara, pelirini prin asta viata
Noi suntem sortiti de soarta sa-ncalzim tot ce ingheata
Dand caldura noastra toata celor ce-au de ea nevoie
Noi ne incalzim mai tare. Sa te plangi nu iti dau voie!
Deci mai bine ia aminte si asculta-ma pe mine
Sa te-nvat cum poti sa treci al doilea zagaz cu bine:
Sentiment este acesta, de nu-l trecut, esti ca pelinul
Dar atentie, micuta, este-nselator ca vinul.
Doua fete are pururi, de stii sa le vezi e bine
Alung-o pe cea urata, cea frumoasa-i pentru tine.
Dar de te lasi pacalita si de hid de te lasi furata
Ca un bumerang se-ntoarce. Binelui, rau ii ai plata!
Bucurie, intristare, peste suflet nori de ceata,
Ne culcam cu ele seara, ne sculam de dimineata.
Fiecare gusta-ntr-una din aceste stari de spirit.
Niciodata nu poti spoti: Gata, s-a sfarsit, et finit!
Tu inima mea cea buna, cata s-aduci alinare,
Cata sa dai fiecarui bucurie, nu-ntristare.
Dulcea vorba mult aduce, mult alean in suflet lasa.
Doar asa inima-i demna, cand in jur mangaieri lasa.
Este cineva mahnit sau deznajduit de viata?
Eu un sfat iti daruit tie, tu acelui da povata:
- "Omule, mai lasa jalea, uite-n jur de vezi seninul.
Cata ce frumoasa-i viata, ce frumos miroase crinul.
Nu prin plins si nici prin gemeri infruntam amorul vietii
Caci asa nu facem alta, pierdem anii tineretii!
Ia mai bine-n mana soarta si mai scutur-o de fiere
Si-o sa vezi ca are-ntransa, daca lupti si multe miere.
Cata, inima asemeni si tu sa te agoiesti
Cati de-atata intristare prea repede ostenesti
Da la toti dar ia-ti si tie, nu urit, frumos sa-ti fie
Gandul catre cei din juru-ti. De-i asa dar, slava tie.
Daca-asa vei face pururi esti aproape de izbanda.
Pururi tu sa vrei sa vindeci rani de inima plapanda,
Daca treci cu bine si aceasta-a doua incercare
Vei gasi in tine-o soata caci inima mea, esti mare!
Dar de ce te vad posaca si bati mult prea slab tic-tacul
Incat pe cadranul vietii mult mai greu se misca acul?
- Mult prea grea imi e ursita, singura in lumea mare,
Sa-mi auda ruga nici-o inima nu e in stare?
Lasa, draga inimioara, pelirini prin asta viata
Noi suntem sortiti de soarta sa-ncalzim tot ce ingheata.
Dand caldura noastra toata celor ce-au de ea nevoie
Noi ne incalzim mai tare. Sa te plangi nu iti dau voie!
Dar, prietena mea buna, hai sa-ti fac marturisire
Cine-ti e rob si stapanul, cui i-ai dat a ta iubire.
Pentru cine bati intr-una si pulsezi intr-una viata,
Cine iti da intr-una sfaturi, cine-ti da mereu povata.
Eu sunt zagazul cel din urma, eu sunt zagazul cel mai greu
Tu trebuie sa treci de mine sa poti urma pe drumul tau.
Dar iata despre ce e vorba, tu mic ceasornic obosit:
Aceleasi lucruri ma framanta ca si pe tine. Sunt sfarsit!
- Tu taci stapane bun si drept, pelerini prin asta viata
Noi suntem sortiti de soarta sa-nlcalzim tot ce ingheata.
Dand caldura noastra toata celor ce-au de ea nevoie
Chiar de ne racim prea tare, sa ne plangem n-avem voie.
Taci, inima, nu mai spune taina ta la tot pamantul,
Lasa taina ta in mine sa adorama precum vantul,
Geaba strigi ca niciodata n-ai stiut ce-i fericirea
Mult mai buna e tacerea decat in zadar - vorbirea.
Cine crezi c-o sa te-aline, cine crezi c-o sa te-ajute?
Cine crezi c-o sa te-ndemne spre carari neincepute?
Daca dai, tu da de-a pururi fara ca sa ceri drept plata
Decat sa poti face bine, sa ramai neintinata.
Vei gasi in lume inimi care la fel ca si tine
Sacrificiul lor prefera fara sa astepte bine.
Vin spre tine, mergi spre ele dar te-asteapta trei momente
Grabeste-te dar invata din trecut: "Festina lente"
Trei momente, trei zagazuri, trei pietre de incercare:
Material, concretizat in aer, foc, pamant si mare
Este unul, este primul, dar nu este cel mai tare.
El nu se poate depasi daca ai ganduri barbare.
Tu, inima mea, asculta, de la mine ia povata
Cati iti sunt rob si stapanul, eu sunt cel ce te invata
Daca vrei sa ai izbanda si sa fii izbavitoare,
Daca vezi plangand pe unul, decat el sa plangi mai tare.
Si ajuta-l mic ceasornic care bati timpul intr-una,
Fa-l sa mai zambeasca-o clipa, fa-l sa creada iar in una,
Sfanta viata, ca-i frumoasa chiar de-i trai in suferinta
Si sadeste-n al lui suflet dor de lupta, da-i vointa!
Caci asa e de cand lumea, materia nestrunita
Loveste in noi cu ura, cu sete nepotolita
Si la rele cataclisme, daca n-avem ajutor
E ca si cum am fi-n groapa cu doua, nu cu-n picior!
Si nu-ti trebuie prea multe ca un ajutor sa dai,
Iti trebuie omenie, curaj, inima sa ai,
Dragoste de cel aproape chiar de-ti este nestiut,
Chiar de suferi pentru-acesta, ridica-l pe cel cazut!
Ce-i inima, n-am dreptate? - de ce taci nemultumita
Si in loc sa-mi urmezi sfatul te-ascunzi sub a mea aripa?
- De cand ma stiu, eu intr-una am facut bine la semeni;
Oare cat mai astepta-v-oi sa gasesc inima-asemeni?
- Lasa, draga inimioara, pelirini prin asta viata
Noi suntem sortiti de soarta sa-ncalzim tot ce ingheata
Dand caldura noastra toata celor ce-au de ea nevoie
Noi ne incalzim mai tare. Sa te plangi nu iti dau voie!
Deci mai bine ia aminte si asculta-ma pe mine
Sa te-nvat cum poti sa treci al doilea zagaz cu bine:
Sentiment este acesta, de nu-l trecut, esti ca pelinul
Dar atentie, micuta, este-nselator ca vinul.
Doua fete are pururi, de stii sa le vezi e bine
Alung-o pe cea urata, cea frumoasa-i pentru tine.
Dar de te lasi pacalita si de hid de te lasi furata
Ca un bumerang se-ntoarce. Binelui, rau ii ai plata!
Bucurie, intristare, peste suflet nori de ceata,
Ne culcam cu ele seara, ne sculam de dimineata.
Fiecare gusta-ntr-una din aceste stari de spirit.
Niciodata nu poti spoti: Gata, s-a sfarsit, et finit!
Tu inima mea cea buna, cata s-aduci alinare,
Cata sa dai fiecarui bucurie, nu-ntristare.
Dulcea vorba mult aduce, mult alean in suflet lasa.
Doar asa inima-i demna, cand in jur mangaieri lasa.
Este cineva mahnit sau deznajduit de viata?
Eu un sfat iti daruit tie, tu acelui da povata:
- "Omule, mai lasa jalea, uite-n jur de vezi seninul.
Cata ce frumoasa-i viata, ce frumos miroase crinul.
Nu prin plins si nici prin gemeri infruntam amorul vietii
Caci asa nu facem alta, pierdem anii tineretii!
Ia mai bine-n mana soarta si mai scutur-o de fiere
Si-o sa vezi ca are-ntransa, daca lupti si multe miere.
Cata, inima asemeni si tu sa te agoiesti
Cati de-atata intristare prea repede ostenesti
Da la toti dar ia-ti si tie, nu urit, frumos sa-ti fie
Gandul catre cei din juru-ti. De-i asa dar, slava tie.
Daca-asa vei face pururi esti aproape de izbanda.
Pururi tu sa vrei sa vindeci rani de inima plapanda,
Daca treci cu bine si aceasta-a doua incercare
Vei gasi in tine-o soata caci inima mea, esti mare!
Dar de ce te vad posaca si bati mult prea slab tic-tacul
Incat pe cadranul vietii mult mai greu se misca acul?
- Mult prea grea imi e ursita, singura in lumea mare,
Sa-mi auda ruga nici-o inima nu e in stare?
Lasa, draga inimioara, pelirini prin asta viata
Noi suntem sortiti de soarta sa-ncalzim tot ce ingheata.
Dand caldura noastra toata celor ce-au de ea nevoie
Noi ne incalzim mai tare. Sa te plangi nu iti dau voie!
Dar, prietena mea buna, hai sa-ti fac marturisire
Cine-ti e rob si stapanul, cui i-ai dat a ta iubire.
Pentru cine bati intr-una si pulsezi intr-una viata,
Cine iti da intr-una sfaturi, cine-ti da mereu povata.
Eu sunt zagazul cel din urma, eu sunt zagazul cel mai greu
Tu trebuie sa treci de mine sa poti urma pe drumul tau.
Dar iata despre ce e vorba, tu mic ceasornic obosit:
Aceleasi lucruri ma framanta ca si pe tine. Sunt sfarsit!
- Tu taci stapane bun si drept, pelerini prin asta viata
Noi suntem sortiti de soarta sa-nlcalzim tot ce ingheata.
Dand caldura noastra toata celor ce-au de ea nevoie
Chiar de ne racim prea tare, sa ne plangem n-avem voie.
Hrăniți-vă cu arme, hrăniți-vă cu bombe!
Din țărnă se va naște protestul, va răzbate
Și ura și durerea, speranța va renaște...
Și-atunci vai vouă, netrebnici și mișei,
Haini și pui de fiare, suflete de căței,
Căci zeci de mii de arme și zeci de mii de scuturi
Vor fi pe loc străpunse de foame și de plânsuri.
O lume bună, dreaptă, în veci nu se va naște
Chiar dacă mii de veacuri vom progresa spre astre
La ce ajută astrul, la ce ajută luna,
Dacă nu-i dai robiei, mult cautata: Milă,
La ce slujește luna flămândului copil
Dacă ea nu-i aduce o clipă de April?
La ce-i slujește mamei vorba aceea frumoasă
Precum că mama-i totul, e rază caldă-n casă?
La ce slujește lumii că mai trăim pe lume
Dacă-n această lume nu-i bob de-nțelepciune?
Treziți-va odată, voi oameni de pe Terra.
Dar la altă viață, o altă atmosferă!
Fi-ți buni unul cu altul, fiți oameni ître voi,
Și dați-va căldură, nu scârnă și gunoi!
Și dați-vă-omenie, dați-vă sentimente,
Nu faceți uz de vorbe și false complimente!
Atunci când toate-acestea vă vor intra în cuget,
În conștiință, inimi, în omenescul suflet,
Atunci doar vom fi oameni și vom putea vorbi,
De-adevărata lume. Ne vom putea iubi!
Și ura și durerea, speranța va renaște...
Și-atunci vai vouă, netrebnici și mișei,
Haini și pui de fiare, suflete de căței,
Căci zeci de mii de arme și zeci de mii de scuturi
Vor fi pe loc străpunse de foame și de plânsuri.
O lume bună, dreaptă, în veci nu se va naște
Chiar dacă mii de veacuri vom progresa spre astre
La ce ajută astrul, la ce ajută luna,
Dacă nu-i dai robiei, mult cautata: Milă,
La ce slujește luna flămândului copil
Dacă ea nu-i aduce o clipă de April?
La ce-i slujește mamei vorba aceea frumoasă
Precum că mama-i totul, e rază caldă-n casă?
La ce slujește lumii că mai trăim pe lume
Dacă-n această lume nu-i bob de-nțelepciune?
Treziți-va odată, voi oameni de pe Terra.
Dar la altă viață, o altă atmosferă!
Fi-ți buni unul cu altul, fiți oameni ître voi,
Și dați-va căldură, nu scârnă și gunoi!
Și dați-vă-omenie, dați-vă sentimente,
Nu faceți uz de vorbe și false complimente!
Atunci când toate-acestea vă vor intra în cuget,
În conștiință, inimi, în omenescul suflet,
Atunci doar vom fi oameni și vom putea vorbi,
De-adevărata lume. Ne vom putea iubi!
iulie
.Lumina puternică a dimineții de iulie îmi arde cu ace de foc ochii îroșiți de plâns. Ridic capul și cu un gest parcă din altă lume, întind brațul slăbit și alb, ca de marmură spre stor, lăsându-l să cadă, cum cade noaptea peste sufletul meu.
O nouă zi... De ce-a mai venit? Îmi arunc ochii peste calendarul din perete și înregistrez ca un automat data: 13. Superstițiile încep să-și facă loc în sufletul meu. Zi cu ghinion, să mă duc oare? Dacă nu-mi merge bine?
Iulie - zodia racului. Dacă totul imi va merge de-andoaselea, îndărăt, exact cum merge racul?
Dacă la acele multe necazuri și deziluzii ce au umplut zilele acestui an nefast se va adăuga chiar azi, sfârșitul, un sfârșit dureros, de care mă tem extrem de mult, mă tem până ce corzile sufletului meu încep să vibreze dureros, de parcă ar vrea să se rupă?
În ciuda presimțirilor grele ce mă încearcă, mă ridic din pat și trag storul.
Dimineața devreme... Soarele își aruncă razele asupra pământului, raze ce nu au încă acea căldură ce topește și moleșește sufletul meu ars de nefericirea a 39 de zile în continuu. 39 de zile, ultimele 39 de zile... Ce coșmar, ce coșmar.
Cu gura încleiată și uscată de febra nopții, îmi bag capul sub șuvoiul rece de apă de la ghiuvetă. Timpanele sună dureros, în urechi parcă am căderile de ape ale Niagarei... Nu... Nuu... Nuuu, parcă face apa, nuuu te duce...
Ce să fie oare astăzi de în fiecare lucru și în fiecare obiect găsesc acelasi sfat și orice parcă-mi spune să nu fac pasul hotărât?
Dar ori acum, ori niciodată.
În sfârșit, la o oră încă foarte matinală sunt deja în tumultul de oameni ce aleargă grăbiți prin Podul Roș, ori spre uzine, ori spre case.
Speriat, mă uit în jur și observ un copilaș care ma privea uimit neînțelegând de ce mă oprisem buimac în mijlocul trotuarului. Îl mângâi ușor pe căpșorul cu zulufi aurii și lacrimile îmi dau fără să înțeleg de ce...
Gândul îmi zboară cu o viteză diabolică înapoi la vremea când eram ca acest copilaș. „Pe mine nimeni nu mă mângâia”. Nu știu de unde îmi vine în minte această constatare:” Pe mine toți mă obideau” . Și astfel, realizând acest adevăr , de frica altor gânduri, o iau iar îndărăt prin Podul Roș, ocolesc și o iau spre Nicolina prin Libertății și apoi, gând purtat de dor, pași purtați de vânt, revăd ceva plăcut, ceva ce-mi pare ireal, revăd „frumoasa” stradă...
De ce încep suspinele, de ce aducerile-aminte mă îneacă?
Aici, pe strada asta nimeni nu m-a mângâiat. Aici am plâns, văzând prin ochiul unui geam murdar cum mama pleca pe ultimul drum fără să fiu lăsat să o conduc...
Ies din cartier, privesc ceasul: Este 6. Mai am o oră.
Trec prin fața Dispeceratului Nicolina. Autobuzele, parcă toata împotriva mea, ritmic și sacadat, îmi spun din motoare:
- Nu, nu, nu!
- Nu, nu, nu!
De ce?
Speriat, mă uit împrejur , dar, uff, nimeni nu mă auzise.
Mă îndrept totuși spre Primăverii, împotriva tuturor acelor semne rele , gând purtat de dor, pași purtați de vânt, și mă revăd printre gutui, fugărind o zvârlugă de fetiță, cu păr lung și bălai...
Cămășuța pepită se agață în gardul de sârmă și apoi, fericit și obosit, stau și privesc cum zvârluga cea bălaie îmi coase cămășuța...
De-aș fi știut eu că acea zvârlugă va deveni pricina nefericirii mele și că din cauza ei voi blestema ziua în care m-am născut, ah, de-aș fi știut...
Mă adun din gânduri și văd că am ajuns.
Inima îmi bate puternic, mai mai să-mi spargă pieptul... Capul parcă-mi plesnește de o întrebare ce-mi revine cu încăpățânare .. Să stau? Să fug? Cu ce-am greșit?
E ora 7 și chipul mi se luminează.
Ca-ntr-o feerie, ca-ntr-o poveste cu zâne, îmi văd venind zâna cea dragă și îmi pare că am 80 de ani...
Nimic nu se mai poate întoarce înapoi.
Cu o strângere de inimă mă îndrept spre ea...
Mă opresc.
- Bună dimineața!
Tăcere. Inima mi se strânge și mai tare, parcă mă zgârie cineva cu un ghimpe și negrele presimțiri de dimineață îmi revin...
Merg alături de ea și o privesc. Încerc să-i iau mâna într-a mea dar mă respinge.
Deodată se oprește.
Ochii ei ca niște cuțite, ca niște fulgere, se înfing în ochii mei blânzi, mari și umezi, rugători
- Pleacă, te rog, nu vreau să te mai văd...
Ne reluăm mersul unul lângă altul, cu puțin în spatele ei și deodată o opresc.
Ochii mei ca niște ochi de mamă, blânzi și umezi, rugători, se înfing în ochii ei nepăsători
- De ce?
- Te-am mințit, totul a fost o minciună, nimic din tot ce ți-am spus nu a fost adevărat, nu te-am iubit niciodată!
- De ce?
- Nu știu...
Se întoarce și pleacă.
Ochii mei scăldați în lacrimi, o privesc cum se îndepărtează și pieptul îmi rămâne gol, căci inima mea rănită, sângerândă, e moartă...
Cu capul în pământ, gârbovit, mă întorc și plec mergând încet, gând blestemat, pas înfundat, gând îngreunat, gând înnebunit, pas îngreunat, pas nedomolit..
O nouă zi... De ce-a mai venit? Îmi arunc ochii peste calendarul din perete și înregistrez ca un automat data: 13. Superstițiile încep să-și facă loc în sufletul meu. Zi cu ghinion, să mă duc oare? Dacă nu-mi merge bine?
Iulie - zodia racului. Dacă totul imi va merge de-andoaselea, îndărăt, exact cum merge racul?
Dacă la acele multe necazuri și deziluzii ce au umplut zilele acestui an nefast se va adăuga chiar azi, sfârșitul, un sfârșit dureros, de care mă tem extrem de mult, mă tem până ce corzile sufletului meu încep să vibreze dureros, de parcă ar vrea să se rupă?
În ciuda presimțirilor grele ce mă încearcă, mă ridic din pat și trag storul.
Dimineața devreme... Soarele își aruncă razele asupra pământului, raze ce nu au încă acea căldură ce topește și moleșește sufletul meu ars de nefericirea a 39 de zile în continuu. 39 de zile, ultimele 39 de zile... Ce coșmar, ce coșmar.
Cu gura încleiată și uscată de febra nopții, îmi bag capul sub șuvoiul rece de apă de la ghiuvetă. Timpanele sună dureros, în urechi parcă am căderile de ape ale Niagarei... Nu... Nuu... Nuuu, parcă face apa, nuuu te duce...
Ce să fie oare astăzi de în fiecare lucru și în fiecare obiect găsesc acelasi sfat și orice parcă-mi spune să nu fac pasul hotărât?
Dar ori acum, ori niciodată.
În sfârșit, la o oră încă foarte matinală sunt deja în tumultul de oameni ce aleargă grăbiți prin Podul Roș, ori spre uzine, ori spre case.
Speriat, mă uit în jur și observ un copilaș care ma privea uimit neînțelegând de ce mă oprisem buimac în mijlocul trotuarului. Îl mângâi ușor pe căpșorul cu zulufi aurii și lacrimile îmi dau fără să înțeleg de ce...
Gândul îmi zboară cu o viteză diabolică înapoi la vremea când eram ca acest copilaș. „Pe mine nimeni nu mă mângâia”. Nu știu de unde îmi vine în minte această constatare:” Pe mine toți mă obideau” . Și astfel, realizând acest adevăr , de frica altor gânduri, o iau iar îndărăt prin Podul Roș, ocolesc și o iau spre Nicolina prin Libertății și apoi, gând purtat de dor, pași purtați de vânt, revăd ceva plăcut, ceva ce-mi pare ireal, revăd „frumoasa” stradă...
De ce încep suspinele, de ce aducerile-aminte mă îneacă?
Aici, pe strada asta nimeni nu m-a mângâiat. Aici am plâns, văzând prin ochiul unui geam murdar cum mama pleca pe ultimul drum fără să fiu lăsat să o conduc...
Ies din cartier, privesc ceasul: Este 6. Mai am o oră.
Trec prin fața Dispeceratului Nicolina. Autobuzele, parcă toata împotriva mea, ritmic și sacadat, îmi spun din motoare:
- Nu, nu, nu!
- Nu, nu, nu!
De ce?
Speriat, mă uit împrejur , dar, uff, nimeni nu mă auzise.
Mă îndrept totuși spre Primăverii, împotriva tuturor acelor semne rele , gând purtat de dor, pași purtați de vânt, și mă revăd printre gutui, fugărind o zvârlugă de fetiță, cu păr lung și bălai...
Cămășuța pepită se agață în gardul de sârmă și apoi, fericit și obosit, stau și privesc cum zvârluga cea bălaie îmi coase cămășuța...
De-aș fi știut eu că acea zvârlugă va deveni pricina nefericirii mele și că din cauza ei voi blestema ziua în care m-am născut, ah, de-aș fi știut...
Mă adun din gânduri și văd că am ajuns.
Inima îmi bate puternic, mai mai să-mi spargă pieptul... Capul parcă-mi plesnește de o întrebare ce-mi revine cu încăpățânare .. Să stau? Să fug? Cu ce-am greșit?
E ora 7 și chipul mi se luminează.
Ca-ntr-o feerie, ca-ntr-o poveste cu zâne, îmi văd venind zâna cea dragă și îmi pare că am 80 de ani...
Nimic nu se mai poate întoarce înapoi.
Cu o strângere de inimă mă îndrept spre ea...
Mă opresc.
- Bună dimineața!
Tăcere. Inima mi se strânge și mai tare, parcă mă zgârie cineva cu un ghimpe și negrele presimțiri de dimineață îmi revin...
Merg alături de ea și o privesc. Încerc să-i iau mâna într-a mea dar mă respinge.
Deodată se oprește.
Ochii ei ca niște cuțite, ca niște fulgere, se înfing în ochii mei blânzi, mari și umezi, rugători
- Pleacă, te rog, nu vreau să te mai văd...
Ne reluăm mersul unul lângă altul, cu puțin în spatele ei și deodată o opresc.
Ochii mei ca niște ochi de mamă, blânzi și umezi, rugători, se înfing în ochii ei nepăsători
- De ce?
- Te-am mințit, totul a fost o minciună, nimic din tot ce ți-am spus nu a fost adevărat, nu te-am iubit niciodată!
- De ce?
- Nu știu...
Se întoarce și pleacă.
Ochii mei scăldați în lacrimi, o privesc cum se îndepărtează și pieptul îmi rămâne gol, căci inima mea rănită, sângerândă, e moartă...
Cu capul în pământ, gârbovit, mă întorc și plec mergând încet, gând blestemat, pas înfundat, gând îngreunat, gând înnebunit, pas îngreunat, pas nedomolit..
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)






