iulie

.

Lumina puternică a dimineții de iulie îmi arde cu ace de foc ochii îroșiți de plâns. Ridic capul și cu un gest parcă din altă lume, întind brațul slăbit și alb, ca de marmură spre stor, lăsându-l să cadă, cum cade noaptea peste sufletul meu.
O nouă zi... De ce-a mai venit? Îmi arunc ochii peste calendarul din perete și înregistrez ca un automat data: 13. Superstițiile încep să-și facă loc în sufletul meu. Zi cu ghinion, să mă duc oare? Dacă nu-mi merge bine?
Iulie - zodia racului. Dacă totul imi va merge de-andoaselea, îndărăt, exact cum merge racul?
Dacă la acele multe necazuri și deziluzii ce au umplut zilele acestui an nefast se va adăuga chiar azi, sfârșitul, un sfârșit dureros, de care mă tem extrem de mult, mă tem până ce corzile sufletului meu încep să vibreze dureros, de parcă ar vrea să se rupă?
În ciuda presimțirilor grele ce mă încearcă, mă ridic din pat și trag storul.
Dimineața devreme... Soarele își aruncă razele asupra pământului, raze ce nu au încă acea căldură ce topește și moleșește sufletul meu ars de nefericirea a 39 de zile în continuu. 39 de zile, ultimele 39 de zile... Ce coșmar, ce coșmar.
Cu gura încleiată și uscată de febra nopții, îmi bag capul sub șuvoiul rece de apă de la ghiuvetă. Timpanele sună dureros, în urechi parcă am căderile de ape ale Niagarei... Nu... Nuu... Nuuu, parcă face apa, nuuu te duce...
Ce să fie oare astăzi de în fiecare lucru și în fiecare obiect găsesc acelasi sfat și orice parcă-mi spune să nu fac pasul hotărât?
Dar ori acum, ori niciodată.
În sfârșit, la o oră încă foarte matinală sunt deja în tumultul de oameni ce aleargă grăbiți prin Podul Roș, ori spre uzine, ori spre case.
Speriat, mă uit în jur și observ un copilaș care ma privea uimit neînțelegând de ce mă oprisem buimac în mijlocul trotuarului. Îl mângâi ușor pe căpșorul cu zulufi aurii și lacrimile îmi dau fără să înțeleg de ce...
Gândul îmi zboară cu o viteză diabolică înapoi la vremea când eram ca acest copilaș. „Pe mine nimeni nu mă mângâia”. Nu știu de unde îmi vine în minte această constatare:” Pe mine toți mă obideau” . Și astfel, realizând acest adevăr , de frica altor gânduri, o iau iar îndărăt prin Podul Roș, ocolesc și o iau spre Nicolina prin Libertății și apoi, gând purtat de dor, pași purtați de vânt, revăd ceva plăcut, ceva ce-mi pare ireal, revăd „frumoasa” stradă...
De ce încep suspinele, de ce aducerile-aminte mă îneacă?
Aici, pe strada asta nimeni nu m-a mângâiat. Aici am plâns, văzând prin ochiul unui geam murdar cum mama pleca pe ultimul drum fără să fiu lăsat să o conduc...
Ies din cartier, privesc ceasul: Este 6. Mai am o oră.
Trec prin fața Dispeceratului Nicolina. Autobuzele, parcă toata împotriva mea, ritmic și sacadat, îmi spun din motoare:
- Nu, nu, nu!
- Nu, nu, nu!
De ce?
Speriat, mă uit împrejur , dar, uff, nimeni nu mă auzise.
Mă îndrept totuși spre Primăverii, împotriva tuturor acelor semne rele , gând purtat de dor, pași purtați de vânt, și mă revăd printre gutui, fugărind o zvârlugă de fetiță, cu păr lung și bălai...
Cămășuța pepită se agață în gardul de sârmă și apoi, fericit și obosit, stau și privesc cum zvârluga cea bălaie îmi coase cămășuța...
De-aș fi știut eu că acea zvârlugă va deveni pricina nefericirii mele și că din cauza ei voi blestema ziua în care m-am născut, ah, de-aș fi știut...
Mă adun din gânduri și văd că am ajuns.
Inima îmi bate puternic, mai mai să-mi spargă pieptul... Capul parcă-mi plesnește de o întrebare ce-mi revine cu încăpățânare .. Să stau? Să fug? Cu ce-am greșit?
E ora 7 și chipul mi se luminează.
Ca-ntr-o feerie, ca-ntr-o poveste cu zâne, îmi văd venind zâna cea dragă și îmi pare că am 80 de ani...
Nimic nu se mai poate întoarce înapoi.
Cu o strângere de inimă mă îndrept spre ea...
Mă opresc.
- Bună dimineața!
Tăcere. Inima mi se strânge și mai tare, parcă mă zgârie cineva cu un ghimpe și negrele presimțiri de dimineață îmi revin...
Merg alături de ea și o privesc. Încerc să-i iau mâna într-a mea dar mă respinge.
Deodată se oprește.
Ochii ei ca niște cuțite, ca niște fulgere, se înfing în ochii mei blânzi, mari și umezi, rugători
- Pleacă, te rog, nu vreau să te mai văd...
Ne reluăm mersul unul lângă altul, cu puțin în spatele ei și deodată o opresc.
Ochii mei ca niște ochi de mamă, blânzi și umezi, rugători, se înfing în ochii ei nepăsători
- De ce?
- Te-am mințit, totul a fost o minciună, nimic din tot ce ți-am spus nu a fost adevărat, nu te-am iubit niciodată!
- De ce?
- Nu știu...
Se întoarce și pleacă.
Ochii mei scăldați în lacrimi, o privesc cum se îndepărtează și pieptul îmi rămâne gol, căci inima mea rănită, sângerândă, e moartă...
Cu capul în pământ, gârbovit, mă întorc și plec mergând încet, gând blestemat, pas înfundat, gând îngreunat, gând înnebunit, pas îngreunat, pas nedomolit..